Nu sunt genul care sa se bage in educatia copiilor (mai ales ca nu am) si nici nu sunt un geniu in domeniu, insa pot sa observ niste mici 
amanunte care le alunga uneori zambetul de pe fata celor mici.
De dimineata, in metrou era o familie care avea gemeni insa nu semanau, unul mai gras si negricios si altul mai slab si inalt..
Ce nu mi-a placut in timpul discutiilor- discutii care aveau loc in fata lor- este faptul ca orice actiune facuta de un copil era comparata cu o alta a fratelui. Unul era mai rapid, altul mai destept, altul mai cuminte.
Sa o fi privit parintii ca o incurajare? Cum sa-ti incurajezi copilul daca tu spui ca unul este mult mai frumos? Ce poate sa faca celalalt? Operatie estetica? Astfel se nasca rivalitatii intre frati si ei nici nu realizeaza ce a stat la startul acestora.
Nu am avut frati asa ca acest termen de comparatie nu a fost familiar in cazul meu. Pe de alta parte imi amintesc ca intr-o zi am fost la o vecina si am desenat niste brazi. Eu am luat ambele foi si m-am dus la tata sa-l intreb care desen ii place mai mult. Mi-a spus ca ambele insa mai mult ii place celalalt- el nu stia care e al meu. Nu m-am simtit tocmai ok asa ca ma gandesc oare ce este in sufletul copiilor care mereu sunt comparati cu ceilalati din jurul lor.
Am observat acest fenomen si cand cresc si au familii. Cu ce sentimente sa te duci la mama ta in vizita cand ea nu te intreba ce mai faci tu din cauza faptul ca mereu vorbeste despre problemele surorii tale.