Monthly Archives: September 2012

… despre zambete si gratuitate

Desi eram ferm convinsa ca nimic nu este gratis si intr-un fel sau altul platesti pentru orice… mi-am dat seama ca m-am inselat!

Zambetele nu costa absolut nimic! Este o metoda prin care iti faci viata mai frumoasa si ii molipsesti si pe cei din jurul tau cu asta. De multe ori cand merg cu metroul sau ratb-ul dau  peste oameni ingandurati, tristi si pierduti parca intr-o alta lume. Ma uit la ei si mi se pare ca nici nu cunosc termenul de a zambi. S-au pierdut undeva pe drum si au uitat pe acolo si  beneficiile aduse de zambet.

De cand ma stiu zambesc, am momente in care ma intreb daca nu cumva zambesc prea mult. Nu vreau sa cred ca suntem impartiti in doua tabere, vreau sa fiu convinsa ca putem sa zambim impreuna pentru Crucea Rosie.

Citeste mai mult despre zambete si gratuitate

…despre vietile private care nu mai sunt atat de private

Ieri ma uitam la un episod din Dr House si cazul in discutie era al unei domnisoare care practic mai mult traia pe blog decat in viata reala. Cititorii ei stiau absolut ce facea ea, de la ce manca pana la viata sexuala.  Nici in spital nu putea sa stea linistita, fara sa le spuna fanilor ei despre ce se intampla acolo si cum se comporta medicii cu ea. Nu reusea sa ia o decizie singura daca nu primea si alte pareri din partea cititorilor. Trebuie sa recunosc ca a existat si un moment placut cand un fan de-al ei s-a oferit sa-i dea un organ daca ar avea nevoie- aici chiar este o bila alba pe care nu ar trebui sa o omit.

Totusi aseara am ramas putin pe ganduri si ma gandesc la cat de mult poti sa te expui in online? Chiar sa fie nevoie sa-ti expui intreaga viata unor necunoscuti? De fapt nu ar fi problema necunoscutilor cat intervine lipsa de activitate reala.

De ce sa mai iesi cu prietenii daca ei oricum stiu absolut tot ce faci de pe blog sau de pe facebook?

Citeste mai mult…despre vietile private care nu mai sunt atat de private

…despre capturarea unui infractor important si salvarea economiei

Tocmai cand imi propusesem sa promovez lucruri frumoase am avut parte de o experienta nu tocmai placuta. Era oarecum de asteptat pentru ca este destul de greu sa gasesti intamplari remarcabile in tara asta.

Prin zona Baba Novac sunt foarte multe persoane care vin de la tara si vand lapte, oua, flori sau verdeata. Intamplator am trecut prin zona si am fost martora unei scene incredibile. Speram sa fiu la camera ascunsa …

Marea brigada de la politia comunitara tocmai prinsesera un infractor: o batranica de peste 70 de ani care abia se misca cu ajutorul unui baston.  Saraca incerca sa vanda doua sticle de lapte si trei buchete de flori.

Plangea si nu stia ce sa mai faca, politia bineinteles i-a luat sticlele de lapte si i le-a aruncat. Trecatorii au fost revoltati si au inceput sa strige ca sa o lase in pace.

Care credeti ca a fost raspunsul politiei? Citez” Vreti sa ne pierdem locul de munca?”

Da, asta este Romania. Este tara in care economia este salvata prin arestarea de batrane care vand 2 sticle de lapte.

Deja cred ca vom observa o schimbare in bine. Ma simt mult mai in siguranta acum dupa ce batranica a primit o amenda si i-a fost aruncat laptele.

 

 

…despre echipe

Eu nu am muncit niciodata in primul rand pentru bani. Da, stiu ca este incredibil si rar. Fac  si ei parte din motivele pentru care m-as duce sau nu intr-un loc dar nu sunt primordiali.

Mereu am vrut sa fac parte dintr-o echipa care viseaza maret, este optimista si vrea sa realizeze lucruri impreuna. Sa impartaseasca din cunostinte si sa constientizeze faptul ca petrecem mai mult timp la birou decat cu cei dragi. Cuvantul “impreuna” intr-o companie este din ce in ce mai rar intalnit. Fiecare sta cu nasul in calculatorul lui si nu spune ce face…de ce? Ii fur cunostintele si eu nu stiu? Adica nu suntem cu totii porniti pe aceeasi idee? Daca nu suntem atunci nici ca vom realiza ceva impreuna.

Am ajuns la un moment dat sa lucrez orbeste desi rezultatele nu apareau. De ce? Pentru ca imi placea si era o provocare. M-am trezit si m-am intrebat: se merita? Apoi mi-am zis: Nu cumva renunt prea usor? Si am luat-o de la capat si am muncit. Apoi ajungand in acelasi loc de unde am plecat am realizat ca trebuie sa spun stop. A spune stop este un lucru extrem de matur daca chiar consideri ca este momentul.

Toate trebuie sa aiba un echilibru sanatos. Pot sa dau totul din mine insa acest lucru nu ar trebui sa permita nimanui sa ia peste picior munca mea. Pot sa invat si sa ma adaptez mai usor decat mi-as fi putut imagina vreodata.  Sunt genul acela de persoana care doarme cu telefonul in mana si raspunde la mailuri si de pe buda daca este nevoie.

Imi plac oamenii care lucreaza ca o echipa. La prima vedere toti lucreaza in echipa insa din pacate este vorba doar de o prima vedere. Cu totii ii stim pe cei care il pupa de atat timp pe sef acolo unde trebuie  dar si pe cei care au mai mult de 2 urechi si mai mult de o gura…

Cum sa nu fie fain un loc de munca unde mereu ai ceva de invatat si ceilalti din jur te implica in munca lor?

Cati dintre voi cautati o echipa?

 

sursa imagine : aici